Mănăstirea își ia numele de la pârâul pe valea căruia se află: „Celic Dere” înseamnă „pârâu de oțel”, iar în zonă s-au descoperit arme din epoci îndepărtate. Asupra anului întemeierii sursele nu se învoiesc: Marele Dicționar Geografic al României dă anul 1835 și pe arhimandritul Athanasie Lisavenco drept ctitor, iar arhimandritul Roman Sorescu fixează întemeierea „cam la 1840”, de către călugări români și doi călugări ruși întorși de la Muntele Athos.
În 1845 mănăstirea de călugări s-a transformat în mănăstire de maici, iar monahii s-au mutat lângă balta Saon, unde au întemeiat o altă mănăstire. Biserica de piatră, ctitorită de episcopul Partenie Clinceni, a fost construită între 1901 și 1916 după planul arhitectului Toma Dobrescu; are formă treflată, cu două registre despărțite printr-un brâu. Pictura în frescă, în stil neobizantin, a fost executată între 1926 și 1932 de Gheorghe Eftimiu, iar catapeteasma sculptată în lemn de păr și aurită a fost lucrată de meșterul Anghel Dima. Biserica a fost sfințită în 1932.
Biserica de la subsol, la început gropniță, a devenit biserică de iarnă cu hramul Izvorul Tămăduirii și a slujit între 1932 și 1954. În paraclisul amenajat în 1954 se află icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Muzeul colecțiilor bisericești păstrează 27 de documente scrise în turcă, arabă și persană, Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, o icoană a Maicii Domnului de la 1600 și manuscrise și tipărituri din 1696–1898.
În 1909 s-a înființat aici o școală cu predare în limba română, iar între 1910 și 1912 două clădiri etajate au adăpostit școala de pictură bisericească „Sfânta Ana”, un atelier de țesut covoare și stăreția. Din 2002, viețuirea de sine a fost înlocuită cu rânduiala vieții de obște, iar monahia Casiana Mareș a fost numită stareță.
